FREAMATUL MORTII

FREAMATUL MORTII

CAPITOLUL 1 – STRAINA

  Un nou oraș. O nouă școală. O nouă viață...

  Aceeași poveste în fiecare an, uneori și în fiecare semestru. Această schimbare nu vine din plăcere, distracție sau amuzament, din contră. Totul se datorează serviciului tatălui meu, așa că trebuie să mă mut mereu. Dar , de data aceasta, totul va fi diferit . A promis că nu ne vom mai muta, corectie, eu nu mă voi mai muta . Mă va lăsa să locuiesc cu bunica până îmi duc la bun sfârșit cei patru ani liceali... defapt, cei trei, unul l-am încheiat cu brio.

  Shadow, orășelul în care autobuzul își face intrarea este atât de minuscul și monoton față de Quebec, fostul oraș în care am locuit, una din vechile mele case. Deși, nu prea aș putea să le numesc vechi, nu stăteam într-un loc mai mult de 6 luni. Oh, valuri de amintiri îmi aleargă nestingerite prin cap și mii de emoții se luptă in stomacul meu creându-mi o stare euforică. Orașul acesta este o oază cu nostalgie pentru mine. Când eram mică, verile eram nelipsită de aici, asta... până în ziua accidentului. După aceea, tata a hotărât că ar fi mai bine să ne detașăm de aceste amintiri urâte și să plecăm.  Valurile cu amintiri se izbesc zgomotoase de mine. De mult nu m-am mai întors în timp...nu până la acea zi...

-Scuză-mă, draguțo! se aude vocea răgușită a bătrânei de lângă mine.

  Ridic capul nedumerită spre ea și-mi dau seama că dorește sș coboare.  Am ajuns, deduc eu în cele din urmă. Nu am remarcat când autobuzul a oprit. Mă uit pe micuțul geam înainte să mă ridic la insistențele, clar și iritarea bătrânei, și observ primăria. Mare, albă, cu vopseaua decojită alocuri, la fel de ignorată ca în toți acești ani. Deci, suntem în centrul orașului. Când mă hotărăsc și eu să cobor, observ că am rămas ultima, așa că grăbesc pasul. După ce îmi iau bagajele, mă îndrept spre prima bancă din apropriere. Unchiul John a spus că îmi va fi comitetul de întâmpinare, așa că mai bine îl aștept într-un loc unde mă poate găsi ușor.

  Mă uit enervată la ceas.. două ore și nimic. Omul acela este cel mai neserios om întâlnit în viața mea, ei bine, asta dacă nu îl pun la socoteală pe fostul meu iubit. Îmi iau geamantanele în ambele mâini, mă ridic și plec. Nu știu unde sau cum mă voi descurca cu bagajele, dar eu nu mai rezist încă  două ore sau cât mai are el de gând să intarzie.

-Hei, străino! Ai nevoie de ajutor? se aude o voce groasă, de băiat.

  Mă întorc și mă uit la băiatul șaten și înalt de pe cealaltă parte a drumului. Încep să trag de geamantane, mă întorc și plec, dar nu înainte să-i răspund.

-Nu, merci. Mă descurc eu...

-Serios?! Vocea lui sună mai mult a sarcasm decât a surprindere. Te descurci cu toate cinci?

- Poate.. asta e treaba mea, nu te privește pe tine! Încercând să înaintez  mă împiedic de unul din geamantane, dar mă echilibrez rapid.

  Acesta când vede cele intamplate traversează strada  în grabă și se apropie de mine, întinzându-mi o mână să mă ajute să mă ridic.

- Serios? Nu prea pare. Mă analizează încă o dată, apoi mă întreabă râzând. Ce, doar nu te temi de mine?!

-Nu știu, tu să-mi spui. Ar trebui? mă uit la el cu coada ochiului în timp ce încerc să-mi ridic geamantanele.

-Păi.. se gandește acesta puțin lăsând loc de o pauză dramatică.. nu am mai omorât pe cineva de...să vedem, se uită la ceas, ceas defapt inexistent, de azi-dimineață, deci... începe să râdă, un râs puternic și sănătos.

- Ha, ha! îl imit eu sarcastică. Ei bine, dacă tot insiști, îi întind trei geamantane, poftim!

-Merci...cred?! Acesta le ia, îmi face semn cu capul spre direcția unei mașini și mă îndeamnă să-l urmez. Deci străino, ce te aduce aici?

-Autobuzul...îi răspund, deși știu că nu acesta este răspunsul pe care-l asteaptă.

-Ha, ha! acesta îmi imită râsul ironic de mai devreme. Acum cine este cea amuzantă?

- Mda, păi având în vedere că mai am câteva ore de trăit, fac o expresie identică ca a actorilor din filmele dramatice din anii '80, o să-ți răspund la întrebarea ta...străinule.. adaug eu la sfarșit neștiind cum să-i spun, deoarece a uitat să se prezinte.

  Acesta își dă seama de greșeala făcută și se corectează imediat, deși poate și eu ar fi trebuit să mă prezint, nu numai el.

-Doamne ce aiurit sunt, își dă o palmă peste față  care sunt sigură că nu a durut deloc, am uitat să mă prezint. Eu sunt Reeves... Mike Reeves. Îmi răspunde  în stil James Bond.

-Ooo, domnule Reeves, anchante . Eu sunt Amaris... DeMille. îi răspund  chicotind.

-Hmm...se gândește  puțin...Ai un unchi pe nume John?

  Mă uit puțin surprinsă la el.

-Ba da...

-Aa.. acesta începe să râdă  zgomotos..lăsându-mă iar nedumerită.

-Ce..Ce este așa de amuzant?

-Pai el a zis..acesta încercă să se abțină de la râs.. A zis că o așteaptă pe micuța și firava lui nepoată.. Eu.. eu mă gândeam la o pitică de 7-8 ani.. nu la..tine..

-Adică..?! Eu ce am? Las  geamantanele din mână și-mi încrucișez brațele la piept în semn de ofensă.

-Scuze... nu o lua personal. Doar că l-a cum te-a descris păreai total diferită.. serios.. omul ăla ți-a creat o imagine de bididoaică pe aici..

-Hei..îl lovesc prietenește cu palma peste umăr.

  Dupa ce ne-am oprit din râs, acesta mă ajută să urc în mașină .Nu e cine știe ce mașină, un jeep gri și vechi, dar din câte-mi aduc eu aminte, aici se poartă darul din tată-fiu, respectiv mamă-fiică. Mike pare un tip ok. Acum, în sfârșit am și eu ocazia să-l analizez mai bine. Este un baiat înalt, vânjos, iar părul lui șaten cu nuanțe de auriu stă aruncat în toate direcțiile, fiind ciufulit într-un stil modern, dându-i un aer cool. Oare se mai folosește cuvântul acesta? Eh..nu contează...acest cuvant îl descrie perfect..ce pot să zic, este un tip sexy. Așa cum mi-a spus, mai facem  o oprire până la destinație. Oprește în fața unui magazin-restaurant, locul unde acesta muncește. Mi-a explicat că și-a uitat ruxacul și că are mare nevoie de el, așa că nu m-am opus și nici nu am obiectat, totuși, este mașina lui. După ce îi refuz invitația de a intra cu el, îl urmăresc  cu privirea . Norii incep să-și impună prezența , amenințându-ne cu tunete și fulgere. Arunc o privire grăbită spre Mike, care se pare că este ocupat cu o fată și nici măcar nu se descurcă, își lasă stângăcia să se vadă de la un km. Dau să-i fac un semn cu mâna dar un zgomot ascuțit și puternic îmi atrage atenția. Nu sunt norii. Zgomotul nu vine din cer ci din direcția șoselei. O mașină. În câteva secunde își face falnică apariția. Prezența ei mă lasă cu gura căscată. Un Lamborghini Aventador,așa cum scrie pe spatele mașinii, parchează în mica parcare.

 

Un grup de patru băieți și o fată, copii de bani gata cu siguranță, coboară din mașina roșie și strălucitoare. Dacă ar fi soare, strălucirea orbitoare i-ar ieși și mai în evidență etalanduși și mai mult măiestria. Fără să vreau, incep să-i trec în agendă pe toți. Șoferul, un băiat înalt, palid , cu părul negru-lucios puțin mai lung de urechi și cu ochi care întrec până și cel mai verde smarald. Cel de-al doilea băiat, cel din locul "mortului" cum ar spune alți șoferi , este mai înalt, mult mai serios. Dacă la primul vedeai un zâmbet lung cât toată fața , la acesta nu observi decât o linie draptă. Nu pot să nu-i remarc trăsăturile fine, care defapt sunt atât de perfecte ca la ceilalți, de parcă ar fi 5 statui perfect sculptate din cel mai rezistent, dar totuși fin material. Ce sare cel mai mult în evidență sunt ochii lui de un negru ca cerul fără stele, completându-se perfect cu părul negru ciufulit, dar nu ca la Mike, la el pare ceva..perfect. Ceilalți doi băieți, păi sunt ... la fel, gemeni. Nelipsiți de aceeași frumusețe, mai scunzi ce-i drept, dar mai vânjoși, ca 2 jucători de fotbal. Singura diferență între cei doi este că unul este blond, un auriu care strălucește mai tare ca soarele iar celălalt brunet, aceeași nuanță de gri în care nici cu un foc nu l-ai fi luminat. În timp ce eu îi analizez tăcută, tipa blondă îmi aruncă o scurtă privire plină de indignare și ... să spun superioritate? Nu pot să nu o remarc și pe ea. Pare genul de fată care apare în reviste și reclame la diferite produse cosmetice. Părul ei auriu care se unduiește pe spate în combinație cu ochii de un albastru mai senin ca cel mai clar ocean îi dă un aer de înger,dar totuși, ceva din atitudinea ei îmi dă un fior pe șira spinării. Un al doilea fior vine imediat ce observ că tipul brunet se uită insistent la mine, dar cu aceeași notă de indiferență...

-Hei tu, străino! Nu stai prea comod? vocea lui Mickey mă trage repede la realitate.

  Clar nu a fost o idee bună să mă urc pe capota lui, așa că sar imediat jos ignorându-le privirile celor 5 staruri.

-Chiar stăteam comod să știi. Mă întind apoi mă îndrept spre locul meu. Dar mult ți-a mai luat. Haide o dată! Dacă mergeam pe jos aș fi ajuns de mult.

-Ma îndoiesc, nu ai fi avut habar încotro mergi..acesta urcă și el în mașină.  Ah, apropo, data viitoare, așteaptă în mașină, nu pe ea, ok amiga ?

  Mike a pornit mașina care ne-a răspuns cu un huruit puternic al motorului apoi ne-am îndreptat spre șosea. Am grijă să mă uit din nou la fascinantele persoane din fața mea, lucru care-l observă și Mike.

-Nu-mi spune că te-ai îndrăgostit de ei, deși... te înțeleg dacă ai face-o.

-Mda, fix la asta mă gândeam. Bună treabă Holmes. îmi dau ochii peste cap ironică.

-Acum serios Amaris, crede-mă, nu vrei să ai de-a face cu familia Cannus, sunt doar niște ciudați. Mike pare destul de serios când rostește aceste cuvinte, iar ochii lui dovedesc asta.

-De ce? întreb  nereușind să-mi țin curiozitatea în frâu.

-Păi..cum să o spun să nu sune prea.. îi i-a câteva secunde să se gândească la un răspun potrivit.. prea nebunesc. Pe aici umblă destule bârfe și legende despre această familie și nu numai. Ochii lui la fel de serioși rămân ațintiți asupra drumului.

-Adică...mai sunt și alte familii ca aceasta? îl intreb  din ce în ce mai absorbită de subiect. Ce pot să spun, îmi plac misterele.

   Mike oftează o dată ușor stânjenit, de parcă ceea ce urmează să spună v-a suna a ceva ce ar scoate un moș senil pe gură, apoi îmi răspunde cu mici rețineri în glas.

- Aici, în Shadow, în centrul atenției sunt 3 familii: Cannus, Goethe si Woolf. Dupa părerea mea Woolf sunt cei mai de treabă...și cei mai normali. Adaugă ultima frază după o scurtă pauză, ca și cum ar fi trebuit să le ia apărarea.

-Aha...

  Fără să vreau gândul îmi zboară în altă parte, lucru care pe Mike nu-l deranjează. Oare unde am mai auzit numele Goethe ? L-am mai auzit undeva..și știam sigur ce însemna, dar am uitat. Nici nu observasem că am ajuns dacă Mike nu îmi deschidea portiera să mă ajute să cobor. Mi-am luat bagajele, am urcat mica verandă și sun la ușă. Nu a durează decât câteva secunde că un scârțâit îngrozitor anunță deschiderea ușii. O bătrână cu părul ușor grizonat, față îmbătrânită și rochie stilul anilor '50 își face apariția . Nu am mai văzut-o pe bunica decât de câteva ori pe skype și atât, asta de când a descoperit unchiul John internetul.

-Amaris! vocea acesteia mă ia prin surprindere  ,fapt ce rezultă un răspuns mecanic din partea mea.

-Bunico...

  Aceasta nu mă lasă să termin ce am de zis că mă i-a într-o imbrațișare caldă și plină de..iubire? Cred că asta este sentimentul pe care îl simt.

-Păi..eu vă las atunci, baftă!

  Dup ce îmi iau  la revedere de la el si îi mulțumesc atât eu cât și bunica, acesta pleacă, dar nu înainte să-mi promită ca va veni dimineață să mă conducă la școală. Când micul Jeep Wrangler nu se mai zărește pe șosea , eu și bunica intrăm în casă și începem să discutăm vrute și nevrute.